Acedia. Jurnal de vise (1998-2007)

Posted in Uncategorized on Iulie 3, 2014 by claustrophobus

Acedia. Jurnal de vise

Paginile acestui caiet sunt un DREAMCATCHER.

luiza-textoris_03.jpg

Posted in Uncategorized on Februarie 12, 2013 by claustrophobus

acedia…

Posted in Uncategorized on Februarie 23, 2012 by claustrophobus

În mod sistematic, îngrozitor, disperant, tot ce scriu nu numai că trece alături de ceea ce am simțit, ca și cum aș merge pe malurile unui rîu fără a reuși să cad exact peste albia lui vibrantă, ce varsă lichidul împlinirii și certitudinea fantasmei< dar însuși gîndul meu, ca un buldozer, răstoarnă în jur mormane de moloz și împinge mereu înainte, în afara puterii lui de cuprindere, firul esențial al visului atît de concret al trăirii morții. Toate întîmplările lui, cu acei oameni, cu acea vină și dorință, se constituie într-o desfășurare de dincolo de un zid inaccesibil de sticlă, al cărui fir, încercînd să-l prind, s-a izolat sau s-a spulberat. Ar fi trebuit să cad direct, prin trapa unui amănunt, în chiar nucleul fierbinte al visului, de unde trăirea s-ar fi redispus împrejur, dar acum este prea tîrziu.

acedia – 11

Posted in Uncategorized on Decembrie 29, 2011 by claustrophobus

1999

27 sau 28 ianuarie

E inutil, mecanismele de amortizare a căderii pe care încerc să le reactivez în mine, cele care m-au salvat de atâtea ori în trecut, nu se mai deschid. Lucrurile nu pot fi niciodată aşa cum au fost. Soluţia de altădată e moartă, angoasa dulce nu mai biruie vidul. Degeaba încerc să-mi aromesc sufletul cu starea de langoare neliniştită creatoare.

Făceam parte dintr-un grup mai mare de oameni care parcurgeam într-o vizită organizată un mare teritoriu. Punctele de vizitat se aflau la suprafaţa pământului, în timp ce căile de legătură treceau pe sub pământ.

Am ieşit dintr-un canal fără fund, urcând treptele de metal aşezate pe peretele cilindrului vertical ce ducea spre suprafaţă. Urcasem mult, sub noi adâncimea devenea tot mai ameţitoare, totuşi nu mă apucase vertijul, fiindcă adâncul galeriilor cu apă se pierdea în întuneric, ca şi cum un esofag s-ar fi închis în urma noastră. În plus, deasupra, cercul de lumină al gurii puţului avea o mare putere de atracţie şi de stabilitate.

Am ajuns în sfârşit la suprafaţă şi am vizitat grădina şi clădirea care ni se ofereau în această parte a excursiei. Nu îmi aduc aminte ce aveam interesant de văzut. În schimb, reţin, dintr-o altă etapă a lungii vizite – care era însăşi viaţa noastră – că, rămaşi printre ultimii vizitatori înainte de închiderea unei alte secţiuni, treceam rapid pe lângă vitrinele unei incinte paralelipipedice. În galantare, eveniment ce avea loc chiar înainte de stingerea luminii, obiectele expuse în mod obişnuit fuseseră înlocuite sau înfloriseră în nişte bijuterii superbe, pe care doar noi aveam privilegiul să le vedem.

Partea aceasta a excursiei, însă, nu mă captivase, aşa că m-am îndreptat cu Ruxandra spre ieşire. Cei care urcaseră împreună cu noi din adâncuri rămăseseră să viziteze vila cenuşie şi împrejurimile ei tomnatice, în timp ce restul mare al grupului se afla încă în canalele subterane. Dacă am fi coborât înapoi în acel moment, am fi riscat să ne ciocnim pe contra-sens de mulţimea ce venea după noi. Şi totuşi, nu mai aveam ce face la suprafaţă, trebuia să ne întoarcem.

Am intrat cu picioarele în fântână şi am păşit în jos pe primele trepte de metal îndoit, urmând ca Ruxandra să coboare în urma mea. Atunci am fost cuprins de nesiguranţă. Deşi cunoşteam bine sistemul de tuneluri subterane pe unde se circula între oazele de la suprafaţă ale călătoriei, deşi nu mă pierdusem niciodată în ele, fiindcă intersecţiile aveau indicatoare şi ghizi, într-un cuvânt fiindcă eram familiar cu lumea din adâncuri, acum mi s-a făcut frică şi lehamite să cobor. Puţul mi se părea înalt, m-a apucat răul de gol şi spaima de cădere. Lumina de la suprafaţă, contactul cu solul îmi creaseră acel vertij care mă cuprinde în visele de zbor, în momentul în care mă opresc pe acoperişul unui dulap înalt sau al unei clădiri şi atingerea lor îmi răpeşte siguranţa şi libertatea plutirii. Nu mai voiam nicicum să cobor în puţul ce se îngusta în întuneric, asemeni unui stomac cald.

Oare visul a fost născut de tot ceea ce gândesc zilele acestea despre inutilitatea şi imposibilitatea căderii înapoi în mine, sau a venit să le confirme?

acedia – 10

Posted in Uncategorized on Iulie 11, 2011 by claustrophobus

17 decembrie 1996

Am simţit imediat că visul e important, dar, deşi m-am trezit în toiul nopţii, nu am reuşit să-i rememorez peripeţia. Împreună cu doi sau trei colegi, urmam nişte cursuri de vară târzie, într-o clădire maleabilă. Seara, pentru culcare, ne-am mutat într-o altă sală, care avea un pat mare de dormitor comun. Profesoara, care era aproape de vârsta mea, mai exact eu eram de vârsta ei, adult, a făcut în aşa fel încât ceilalţi să plece să doarmă în altă parte. Or eu ştiam că femeia e moartă şi mi-era teamă să rămân singur cu ea. Intuiam în ea prezenţa dreaptă, iradiantă, a unui schelet, care voia să mă îmbrăţişeze. Mă întreb acum dacă proiectam în femeie figura vreunui cunoscut, sau era moartea pur şi simplu.

Nu ar fi rău ca, de fiecare dată cînd tavanul plonjează spre mine ca un val de deprimare, să reuşesc să scriu în acest caiet. Acum nu e cazul, dimpotrivă, visele, chiar angoasante, îmi dau senzaţia tainică a unei forfoteli de viaţă ca o apă minerală gazoasă în piept. Femeia care voia să mă îmbrăţişeze era moartea. Lumina soarelui îmi străluceşte în stomac, ca în adolescenţă, în facultate, cînd mă chirceam de durere şi nu reuşeam să calmez arsurile şi să destind nodul decât atunci când începeam să scriu, să umblu prin lumea scufundată a lui Anir şi Adela.

acedia 9

Posted in Uncategorized on Iunie 1, 2011 by claustrophobus

14 decembrie 1998

Anul şcolar se isprăvise şi clădirea facultăţii (sau a şcolii?) era goală. Rămăsesem, împreună cu un prieten, printre ultimii într-o sală înecată în penumbră. Am coborât pe holurile clădirii în mare viteză (cu câteva visuri înainte alunecasem într-o barcă pe o uriaşă trambulină, trăind cea mai uriaşă acceleraţie din viaţa mea) până în stradă. De pe ultimele trepte am sărit spre trotuar. I-am spus prietenului care mă însoţea că pot să-mi prelungesc zborul, în aşa fel încât să nu aterizez decât mult mai încolo, la primul colţ. Vedeam zidul clădirii până la care îmi propusesem să plutesc, aşa că am continuat să alunec prin aer. Am redescoperit senzaţia din plex a zborului, pe care părea că o uitasem de mult. Ca întotdeauna, nu putea fi controlată printr-o încordare, dar gândul de a atinge cât mai târziu pământul mă purta înainte, pe deasupra caldarâmului.

Am ajuns într-o parte veche a oraşului, pe o alee ce cobora pe lângă un zid de castel medieval. Ni s-a alăturat un al doilea prieten. Faptul că redescoperisem mijlocul de a zbura nu îi mira, mai degrabă îi speria, pentru că anunţa lucruri mult mai grave. Într-adevăr, cel de-al doilea prieten m-a prevenit că, din moment ce pot păşi prin aer, doar eu mai sunt capabil să preîntâmpin ceea ce urmează să se întâmple în oraş, intrând în contact mental cu forţa ce iradia ameninţător împrejur. Urmându-i sfatul, lângă zidul de cetate am reuşit să mă transpun în starea potrivită pentru a fi luat în posesie de o furtună psihică. Nu îmi era teamă, frica era amestecată mai degrabă cu plăcere, mă simţeam stăpân pe mine chiar şi după ce mă conectasem la forţa distrugătoare, ştiam că se întâmpla un lucru important, ce ameninţa oraşul, iar eu primisem un rol de preot în stihia nopţii.

Oricât încerc acum să-mi amintesc mai multe din vis, nu pot reconstitui evenimentele de lângă zidul medieval, prin care treceam sub privirile mirate şi încurajatoare ale celor doi prieteni. În secundele de după vis, aproape în somn, îmi propusesem, dacă nu să mă scol pentru a scrie, cel puţin să-mi întipăresc visul în memorie, în aşa fel încât să nu fie şters de celelalte imagini până dimineaţa. Între timp, am mai trecut prin nişte întâmplări legate de un patinoar, încât, deşi am luat caietul imediat la trezire, nu reuşesc să-mi amintesc amănuntele primului vis.

acedia – 8

Posted in Uncategorized on Aprilie 29, 2011 by claustrophobus

12 decembrie 1998, oare? Nu, 13

Prea mult am abandonat nepedepsit proza. Acum se face tot mai des simţită absenţa ei vinovată, ce mă seacă seară de seară, când nu sunt prea obosit din timpul zilei, înceţoşându-mi creierul şi sufletul. Recuperez, pentru o zi, două, trei, sentimentul că lumea este plină, că viaţa poate să meargă mai departe, că planurile mele mă pot menţine fericit. Şi apoi, când trebuie să scriu la nesfârşitele texte de critică, de eseu, de ce va mai fi, proza nescrisă se răzbună, deşertându-mi capul, lăsându-mi în loc o magmă cleioasă în care nu mai pot înainta, sugerându-mi că unica soluţie este spargerea minţii, furtuna, ştergerea cu un burete acid şi clocotitor a nisipului din creier, revărsându-mă într-un scris purificator, căruia mi-e frică să-i dau drumul. Sau pe care nu-l mai ştiu invoca.

Ar trebui să opresc aici această însemnare, să încep să scriu articolul pentru E, şi totuşi mă agăţ de pagina aceasta ca de o oază de libertate. Prea de mult timp mă trădez pe mine însumi ca să mai scap necondamnat. Seara aceasta s-a încheiat, nu voi mai scrie textul programat. O spun cu regret sau cu uşurare?

Şi mi-e atât de limpede: aceste câteva cuvinte fără greutate, înşirate iresponsabil aici, într-un caiet mizerabil, câtă promisiune de fericire la îndemână poartă cu ele, ce uşor şi de la sine s-ar desfăşura ele, dacă eu nu aş fi mutilat de viaţa intelectuală! Aş putea să scriu mari eseuri despre starea de criză, în care să mă explic mie însumi în speranţa că m-aş putea exorciza, când de fapt lucrurile sunt atât de simple, pe firul de izvor al acestui scris mărunt şi vesel în disperarea lui mediocră…