1999

27 sau 28 ianuarie

E inutil, mecanismele de amortizare a căderii pe care încerc să le reactivez în mine, cele care m-au salvat de atâtea ori în trecut, nu se mai deschid. Lucrurile nu pot fi niciodată aşa cum au fost. Soluţia de altădată e moartă, angoasa dulce nu mai biruie vidul. Degeaba încerc să-mi aromesc sufletul cu starea de langoare neliniştită creatoare.

Făceam parte dintr-un grup mai mare de oameni care parcurgeam într-o vizită organizată un mare teritoriu. Punctele de vizitat se aflau la suprafaţa pământului, în timp ce căile de legătură treceau pe sub pământ.

Am ieşit dintr-un canal fără fund, urcând treptele de metal aşezate pe peretele cilindrului vertical ce ducea spre suprafaţă. Urcasem mult, sub noi adâncimea devenea tot mai ameţitoare, totuşi nu mă apucase vertijul, fiindcă adâncul galeriilor cu apă se pierdea în întuneric, ca şi cum un esofag s-ar fi închis în urma noastră. În plus, deasupra, cercul de lumină al gurii puţului avea o mare putere de atracţie şi de stabilitate.

Am ajuns în sfârşit la suprafaţă şi am vizitat grădina şi clădirea care ni se ofereau în această parte a excursiei. Nu îmi aduc aminte ce aveam interesant de văzut. În schimb, reţin, dintr-o altă etapă a lungii vizite – care era însăşi viaţa noastră – că, rămaşi printre ultimii vizitatori înainte de închiderea unei alte secţiuni, treceam rapid pe lângă vitrinele unei incinte paralelipipedice. În galantare, eveniment ce avea loc chiar înainte de stingerea luminii, obiectele expuse în mod obişnuit fuseseră înlocuite sau înfloriseră în nişte bijuterii superbe, pe care doar noi aveam privilegiul să le vedem.

Partea aceasta a excursiei, însă, nu mă captivase, aşa că m-am îndreptat cu Ruxandra spre ieşire. Cei care urcaseră împreună cu noi din adâncuri rămăseseră să viziteze vila cenuşie şi împrejurimile ei tomnatice, în timp ce restul mare al grupului se afla încă în canalele subterane. Dacă am fi coborât înapoi în acel moment, am fi riscat să ne ciocnim pe contra-sens de mulţimea ce venea după noi. Şi totuşi, nu mai aveam ce face la suprafaţă, trebuia să ne întoarcem.

Am intrat cu picioarele în fântână şi am păşit în jos pe primele trepte de metal îndoit, urmând ca Ruxandra să coboare în urma mea. Atunci am fost cuprins de nesiguranţă. Deşi cunoşteam bine sistemul de tuneluri subterane pe unde se circula între oazele de la suprafaţă ale călătoriei, deşi nu mă pierdusem niciodată în ele, fiindcă intersecţiile aveau indicatoare şi ghizi, într-un cuvânt fiindcă eram familiar cu lumea din adâncuri, acum mi s-a făcut frică şi lehamite să cobor. Puţul mi se părea înalt, m-a apucat răul de gol şi spaima de cădere. Lumina de la suprafaţă, contactul cu solul îmi creaseră acel vertij care mă cuprinde în visele de zbor, în momentul în care mă opresc pe acoperişul unui dulap înalt sau al unei clădiri şi atingerea lor îmi răpeşte siguranţa şi libertatea plutirii. Nu mai voiam nicicum să cobor în puţul ce se îngusta în întuneric, asemeni unui stomac cald.

Oare visul a fost născut de tot ceea ce gândesc zilele acestea despre inutilitatea şi imposibilitatea căderii înapoi în mine, sau a venit să le confirme?

17 decembrie 1996

Am simţit imediat că visul e important, dar, deşi m-am trezit în toiul nopţii, nu am reuşit să-i rememorez peripeţia. Împreună cu doi sau trei colegi, urmam nişte cursuri de vară târzie, într-o clădire maleabilă. Seara, pentru culcare, ne-am mutat într-o altă sală, care avea un pat mare de dormitor comun. Profesoara, care era aproape de vârsta mea, mai exact eu eram de vârsta ei, adult, a făcut în aşa fel încât ceilalţi să plece să doarmă în altă parte. Or eu ştiam că femeia e moartă şi mi-era teamă să rămân singur cu ea. Intuiam în ea prezenţa dreaptă, iradiantă, a unui schelet, care voia să mă îmbrăţişeze. Mă întreb acum dacă proiectam în femeie figura vreunui cunoscut, sau era moartea pur şi simplu.

Nu ar fi rău ca, de fiecare dată cînd tavanul plonjează spre mine ca un val de deprimare, să reuşesc să scriu în acest caiet. Acum nu e cazul, dimpotrivă, visele, chiar angoasante, îmi dau senzaţia tainică a unei forfoteli de viaţă ca o apă minerală gazoasă în piept. Femeia care voia să mă îmbrăţişeze era moartea. Lumina soarelui îmi străluceşte în stomac, ca în adolescenţă, în facultate, cînd mă chirceam de durere şi nu reuşeam să calmez arsurile şi să destind nodul decât atunci când începeam să scriu, să umblu prin lumea scufundată a lui Anir şi Adela.

14 decembrie 1998

Anul şcolar se isprăvise şi clădirea facultăţii (sau a şcolii?) era goală. Rămăsesem, împreună cu un prieten, printre ultimii într-o sală înecată în penumbră. Am coborât pe holurile clădirii în mare viteză (cu câteva visuri înainte alunecasem într-o barcă pe o uriaşă trambulină, trăind cea mai uriaşă acceleraţie din viaţa mea) până în stradă. De pe ultimele trepte am sărit spre trotuar. I-am spus prietenului care mă însoţea că pot să-mi prelungesc zborul, în aşa fel încât să nu aterizez decât mult mai încolo, la primul colţ. Vedeam zidul clădirii până la care îmi propusesem să plutesc, aşa că am continuat să alunec prin aer. Am redescoperit senzaţia din plex a zborului, pe care părea că o uitasem de mult. Ca întotdeauna, nu putea fi controlată printr-o încordare, dar gândul de a atinge cât mai târziu pământul mă purta înainte, pe deasupra caldarâmului.

Am ajuns într-o parte veche a oraşului, pe o alee ce cobora pe lângă un zid de castel medieval. Ni s-a alăturat un al doilea prieten. Faptul că redescoperisem mijlocul de a zbura nu îi mira, mai degrabă îi speria, pentru că anunţa lucruri mult mai grave. Într-adevăr, cel de-al doilea prieten m-a prevenit că, din moment ce pot păşi prin aer, doar eu mai sunt capabil să preîntâmpin ceea ce urmează să se întâmple în oraş, intrând în contact mental cu forţa ce iradia ameninţător împrejur. Urmându-i sfatul, lângă zidul de cetate am reuşit să mă transpun în starea potrivită pentru a fi luat în posesie de o furtună psihică. Nu îmi era teamă, frica era amestecată mai degrabă cu plăcere, mă simţeam stăpân pe mine chiar şi după ce mă conectasem la forţa distrugătoare, ştiam că se întâmpla un lucru important, ce ameninţa oraşul, iar eu primisem un rol de preot în stihia nopţii.

Oricât încerc acum să-mi amintesc mai multe din vis, nu pot reconstitui evenimentele de lângă zidul medieval, prin care treceam sub privirile mirate şi încurajatoare ale celor doi prieteni. În secundele de după vis, aproape în somn, îmi propusesem, dacă nu să mă scol pentru a scrie, cel puţin să-mi întipăresc visul în memorie, în aşa fel încât să nu fie şters de celelalte imagini până dimineaţa. Între timp, am mai trecut prin nişte întâmplări legate de un patinoar, încât, deşi am luat caietul imediat la trezire, nu reuşesc să-mi amintesc amănuntele primului vis.

12 decembrie 1998, oare? Nu, 13

Prea mult am abandonat nepedepsit proza. Acum se face tot mai des simţită absenţa ei vinovată, ce mă seacă seară de seară, când nu sunt prea obosit din timpul zilei, înceţoşându-mi creierul şi sufletul. Recuperez, pentru o zi, două, trei, sentimentul că lumea este plină, că viaţa poate să meargă mai departe, că planurile mele mă pot menţine fericit. Şi apoi, când trebuie să scriu la nesfârşitele texte de critică, de eseu, de ce va mai fi, proza nescrisă se răzbună, deşertându-mi capul, lăsându-mi în loc o magmă cleioasă în care nu mai pot înainta, sugerându-mi că unica soluţie este spargerea minţii, furtuna, ştergerea cu un burete acid şi clocotitor a nisipului din creier, revărsându-mă într-un scris purificator, căruia mi-e frică să-i dau drumul. Sau pe care nu-l mai ştiu invoca.

Ar trebui să opresc aici această însemnare, să încep să scriu articolul pentru E, şi totuşi mă agăţ de pagina aceasta ca de o oază de libertate. Prea de mult timp mă trădez pe mine însumi ca să mai scap necondamnat. Seara aceasta s-a încheiat, nu voi mai scrie textul programat. O spun cu regret sau cu uşurare?

Şi mi-e atât de limpede: aceste câteva cuvinte fără greutate, înşirate iresponsabil aici, într-un caiet mizerabil, câtă promisiune de fericire la îndemână poartă cu ele, ce uşor şi de la sine s-ar desfăşura ele, dacă eu nu aş fi mutilat de viaţa intelectuală! Aş putea să scriu mari eseuri despre starea de criză, în care să mă explic mie însumi în speranţa că m-aş putea exorciza, când de fapt lucrurile sunt atât de simple, pe firul de izvor al acestui scris mărunt şi vesel în disperarea lui mediocră…

4 decembrie 1998

Ar trebui să povestesc cum, urcat în podul pe care nu-l mai vizitasem din copilărie, am dat peste ruinele jucăriilor mele mentale, împrăştiate care încotro, de mult uitate, zâmbind trist aşteptând ca eu să le mai iau o dată în braţe. Zidul de cărămizi al patului s-a descojit, iar pe alocuri zac sparte ţigle din acoperiş, pe jumătate acoperite de praf, în al cărui strat gros pantofii mei lasă urme clar desenate, un desen trist şi neputincios, ce nu mai poate reînvia păpuşile dezarticulate, arse de lumina prea tare ce vine ca dintr-un cuptor prin găurile tavanului, spart acum, deschis către lume, care însă altădată mă ocrotea în sânul lui de beznă caldă, poate bolnăvicioasă, de copil autist, ce a ieşit în lume şi nu mai găseşte calea înapoi, sortit să moară între străini, sperând că la un colţ de stradă, după un zid sau o poartă, va clipi din nou ghirlanda de beculeţe feerice. Jucăriile moarte din pod – mi-am recitit fragmente din primul roman, mi-e limpede acum de ce nu-l înţelege nimeni, dar din păcate asta nu înseamnă decât că acum sunt şi eu de partea ceastălaltă a uşii, închisă sau chiar dispărută, nemaiştiind dacă aş mai încăpea în camera de dincolo, camera cu jucării şi spaimă, în care nu ştiu dacă mai pot sau mai vreau să intru, deşi aici, dincoace, e un pustiu nesfârşit, pe care îl descânt mereu să înmugurească, în zadar ca un de profundis. Mi-e teamă să închei, aş vrea să scriu inerţial, înainte fraza mi se rotunjea cu o aşteptare împlinită şi mă ridicam eliberat de la masa de scris. Acum nimic nu se descătuşează în mine, acelaşi moloz de cenuşă răscolită cu stiloul mi se învolburează în piept, tot aşteptând scânteia lumii celeilalte. Da, din păcate da, înţeleg de ce romanul e ininteligibil, e strigat din interior, e trăit la lumina becului negru din capul meu, care s-a topit invizibilă aici, în lumea în care trăiesc neîncetat de câţiva ani buni acum, prea mulţi, prea searbezi. Ar trebui să merg să mă culc, rutina mă soarbe înapoi în ritmul uscat al vieţii zilnice, dar dacă aş rămâne mai departe aici, pe fotoliu, cu veioza luminându-mă din dreapta, în noapte, aş şti oare cum să-mi conduc începutul de stare mirifică, sau m-aş epuiza doar, fără scăpare?

De ce ajung să scriu în acest caiet doar atunci când o fâşie de disperare se înalţă în piept, când ziua pare a se sfârşi din nou în dezolare, când, neputând scrie altceva (critică literară, adică), eşuez la ţărmul nopţii irosite? Să scriu proză doar din această disperare ponosită, care ajunge să arate infantilă, derizorie şi falsă atunci când mă aplec asupra ei, care se lasă încet ca un praf ce mă otrăveşte peste suflet, atunci când nu mă gândesc la ea (adică niciodată, în toţi aceşti ani din urmă).

Nu, nu mă vor citi, acum ştiu asta şi, parcă, pentru prima oară, nu mă revolt şi nu încerc să mă zbat. Dimpotrivă, romanele trebuie să rămână acolo în adânc, fetale, pâlpâind ca un jar, ca să mă apere, ca să nu moară. Cu atât mai bine, cu atât mai bine, e o uşurare timidă, dar suav eficace, mai bine aşa, eşecul în a fi spus lucrurile pe înţeles mă protejează poate şi e pentru prima oară când adie prin mine un sentiment de împăcare, târzie şi inutilă, dar tămăduitoare. De m-aş putea lăsa tămăduit.

28 noiembrie 1988

Revine, iar şi iar, aceeaşi stare de langoare şi paralizie a gândului. Acum ştiu că ea mă apără de mine însumi, nu mai intru în panică precum altădată, ceea ce nu împiedică totuşi golul să mă bântuie şoptit de la marginile pieptului în sus.

Echilibrul stărilor magice e atât de fragil, zilele din urmă am reuşit să-i invoc mirajul scriind câteva rânduri în jurnal, alaltăieri seara, coborând să înapoiez caseta video, am avut chiar sclipirea unei senzaţii de feerie renăscută. Între timp, desigur, aceasta a murit, iar azi dimineaţă nu am reuşit să mă concentrez asupra visului, poate fiindcă era prea îndepărtat în noapte, dar poate şi din cauza inhibiţiei pe care mi-a provocat-o.

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

Prin fereastră, plutind prin aerul nopţii, ca un tunel de muzică venind din trecut, din trecutul meu îngropat care nu poate să iasă la suprafaţă, marş funebru tot mai îndepărtat, spre porticurile tombale, spre piatra sub care coboară Luiza Textoris, invocată din cimitirul protestant din Herina minţii mele, unde aşteaptă alături de Michael, niciodată chemaţi, îngropaţi de vii, precum sora catatonică, învinsă de somnul cărnii morbide, în lumina de puf a veiozei de deasupra computerului, încercând încă o dată să deschidă fereastra de membrană şi să mă arunc în zbor în tăcerea luminată de deasupra străzilor oraşului. Într-un viitor infernal, aş pluti pe deasupra automobilelor silenţioase, pe sub poduri, prin tunel, tot mai aproape pe firul de sirenă ascuţită şi de gong profund, cu clopoţei de sanie speriată, ce în sfârşit iese dintre nămeţii îngheţului spre palatul de cleştar cristalin şi limpid al soarelui, eclipsat pentru mine.

27 noiembrie 1988

Devreme în noapte am avut un vis. Eram într-un spital unde urma să mi se opereze mâna stângă, pentru a fi transformată în mână de maimuţă. Era o operaţie mentală, pentru că mi se explica cum trebuie să-mi percep mâna din interior, în aşa fel încât ea să-şi schimbe forma pe seama plasei de energii biologice reconfigurate din mine. De altfel întreg trupul mi-l simţeam alcătuit din componente asupra cărora aş fi putut lucra prin concentrare mentală. Mâna stângă avea o culoare mai palidă, ca într-o schemă ce arată partea absentă dintr-un mecanism. Imediat ce l-am visat, visul mi s-a părut important fiindcă mi-a amintit de interpretarea pe care o dă Jung unui vis despre „reconstituirea gibonului”, aşa că noaptea întreagă, în semitrezie sau somn, l-am recapitulat în minte ca să îl pot retranscrie dimineaţa. Acum, treaz fiind, constat că am uitat toate secvenţele pe care încercasem să le fixez. A rămas doar conturul lor gol.

1988, cândva

Energie pentru o nouă încercare, încă o plonjare în membrana rezistentă de sub masa din bucătărie, pe la picioarele scaunului, prin tunelul ce nu se deschide decât o dată la cincizeci de ani. Încă nu am ratat plecarea, zgomotul unui covor bătut se aude şi acum afară, vătuit şi melancolic, prin uruitul continuu de maşini, un claxon şi, acum un minut, ţârâitul unui tramvai, ah, atmosfera aceea mentală a serilor în singurătate, când umblam noaptea halucinat, când oamenii din gări păreau rătăciţi pe o altă planetă, privindu-mă cu ochi miraţi, mai treji ca niciodată, o trezie universală, a corpului meu luminat pe dinăuntru de neliniştea angoasei, şi a fericirii, a grotei lui Ali-Baba printre meandrele…

26 octombrie 1988

Cum mai poate fi ridicată piatra de mormânt care striveşte intrarea galeriilor mele mirifice, secrete şi sclipitoare, ca o noapte de feerie luminată, cu beculeţe şi artificii, aromată pe trahee în jos, spre plex, atât de gol acum, atât de secătuit de către lumea de la suprafaţă, în stresul ei continuu, ca un scrâşnet de fier ce te înnebuneşte, prizonier pe veci într-o lume care te sperie? Nu aici voiam să intru când băteam la poarta naşterii, geamul dădea spre o încăpere caldă, strânsă ca o alveolă în jurul unui foc de iarnă, pe care mi-era teamă că nu-l voi mai putea simţi niciodată pe piele, Peter Pan încuiat afară, în zbor veşnic în Neverland, ca un marş funebru ce se îndepărtează, tot mai încet, tot mai tăcut, spre bolţile din caverna pieptului meu, din care nu va mai ţâşni scânteia.

Montresor, she is dead! Iar eu sunt singur, nu mai pot sparge zidurile dimprejur, spre încăperea secretă unde pâlpâie nova întunericului din capul meu, de unde ţâşnesc razele care să sfarme sentimentul de neputinţă şi pierdere, criza care mă paralizează de aproape un an, care mă face fals, care ucide bruma de spontaneitate chiar şi a acestor rânduri, scrise de la suprafaţa pe care un înotător încearcă să o spargă pentru a se scufunda în sfârşit în lava conductelor ce urcă în piept, condamnat să rămână cu capul afară, ca şi cum lichidul viselor şi al spaimei adormitoare l-ar respinge precum o membrană, neputând să se desfacă din cârligele lucidităţii, prinse de circumvoluţiunile lobilor mei ca nişte gheare de crab, ce nu mă lasă să uit unde mă aflu, ce ucid pâlpâirea de siliciu a veiozei mele şi o transformă într-o lumină tot mai clară, ca un marsuin plin de aer ce iese imediat împins la suprafaţă, pentru a respira din nou angoasa de nisip a lipsei de încredere în mine, a cercului fără de ieşire în care mă învârt, de atâtea luni acum, sperând că poate acest jurnal mă va salva ca altădată, deşi l-am compromis hotărându-mă să-l public, distrugându-i initimitatea de vizuină, punându-l în transparenţa de oglindă a unei cărţi, care îmi împuţinează cuvintele.

25 octombrie 1998

Primesc din când în când mesaje disperate. Azi-noapte am visat că îmi revedeam, după nu ştiu cât timp, cele două acvarii din copilărie, lăsate în paragină. În lumina gazoasă a becurilor, arătau jalnic. Apa scăzuse cam cu o treime, iar pe geamul interior nivelul normal era marcat de o dungă circulară de alge. Sticla era murdară şi acoperită de un puf verzui, care te împiedica să priveşti înăuntru. De când nu mai aerisisem şi nu mai sifonasem acvariile, apa băltise, se clocise, devenise uleioasă, grea şi sufocantă. Mă aşteptam ca peştii să fie morţi, plutind cu burta în sus sau căzuţi pe nisipul de pe fund. Totuşi, letargici, continuau să dea rar din aripioare şi să clipească din buze, gata să se aplece pe o parte ca nişte vapoare eşuate. Am scrutat cu atenţie spaţiul dintre plantele mortuare, dar nu am descoperit nici un cadavru. Cei doi scalari roşii erau vii, unul se îndoise ca o frunză obosită atârnată într-un colţ al bazinului, celălalt se menţinea drept între două alge afumate.

Însă uimirea mi-a fost provocată de doi peşti beta. Pe cînd eram adolescent, multă vreme nu îmi supravieţuise în acvariu decât un singur bărbătuş, care se plimba printre pietre, negru şi ponosit de singurătate. Acum am descoperit că aveam doi, un mascul şi o femelă. Au ţâşnit unul de lângă altul într-un fulger de culori. La împerechere, specia se aprinde într-un curcubeu fluorescent de albastru, mov şi portocaliu. Peştii mei erau splendizi şi maiestuoşi. Am simţit bucuria urcând în mine din pântec: însemna că acvariile nu erau iremediabil părăginite, că puteam să le readuc la viaţă. Am început să caut într-un bufet mâncare uscată pentru peşti. I-am întrebat pe ai mei dacă nu aş putea să le dau firimituri de pâine sau făină. Era, însă, evident că trebuia să cumpăr pureci vii de baltă, sau chiar viermişori, la care peştii mei să se repeadă veseli şi arţăgoşi. Vedeam limpede: trebuia să curăţ geamurile de alge şi, mai ales, să dau drumul la pompa de aer şi la sifon, ca bulele zglobii de oxigen şi apa circulată de filtru să rânească masa aceea de mâl, să readucă viaţa în acvariile stătute ale sufletului meu, pe care le-am lăsat de atâta timp în paragină, nemaicurăţindu-le de vise şi de spaime.