acedia – 10

17 decembrie 1996

Am simţit imediat că visul e important, dar, deşi m-am trezit în toiul nopţii, nu am reuşit să-i rememorez peripeţia. Împreună cu doi sau trei colegi, urmam nişte cursuri de vară târzie, într-o clădire maleabilă. Seara, pentru culcare, ne-am mutat într-o altă sală, care avea un pat mare de dormitor comun. Profesoara, care era aproape de vârsta mea, mai exact eu eram de vârsta ei, adult, a făcut în aşa fel încât ceilalţi să plece să doarmă în altă parte. Or eu ştiam că femeia e moartă şi mi-era teamă să rămân singur cu ea. Intuiam în ea prezenţa dreaptă, iradiantă, a unui schelet, care voia să mă îmbrăţişeze. Mă întreb acum dacă proiectam în femeie figura vreunui cunoscut, sau era moartea pur şi simplu.

Nu ar fi rău ca, de fiecare dată cînd tavanul plonjează spre mine ca un val de deprimare, să reuşesc să scriu în acest caiet. Acum nu e cazul, dimpotrivă, visele, chiar angoasante, îmi dau senzaţia tainică a unei forfoteli de viaţă ca o apă minerală gazoasă în piept. Femeia care voia să mă îmbrăţişeze era moartea. Lumina soarelui îmi străluceşte în stomac, ca în adolescenţă, în facultate, cînd mă chirceam de durere şi nu reuşeam să calmez arsurile şi să destind nodul decât atunci când începeam să scriu, să umblu prin lumea scufundată a lui Anir şi Adela.