acedia 9
14 decembrie 1998
Anul şcolar se isprăvise şi clădirea facultăţii (sau a şcolii?) era goală. Rămăsesem, împreună cu un prieten, printre ultimii într-o sală înecată în penumbră. Am coborât pe holurile clădirii în mare viteză (cu câteva visuri înainte alunecasem într-o barcă pe o uriaşă trambulină, trăind cea mai uriaşă acceleraţie din viaţa mea) până în stradă. De pe ultimele trepte am sărit spre trotuar. I-am spus prietenului care mă însoţea că pot să-mi prelungesc zborul, în aşa fel încât să nu aterizez decât mult mai încolo, la primul colţ. Vedeam zidul clădirii până la care îmi propusesem să plutesc, aşa că am continuat să alunec prin aer. Am redescoperit senzaţia din plex a zborului, pe care părea că o uitasem de mult. Ca întotdeauna, nu putea fi controlată printr-o încordare, dar gândul de a atinge cât mai târziu pământul mă purta înainte, pe deasupra caldarâmului.
Am ajuns într-o parte veche a oraşului, pe o alee ce cobora pe lângă un zid de castel medieval. Ni s-a alăturat un al doilea prieten. Faptul că redescoperisem mijlocul de a zbura nu îi mira, mai degrabă îi speria, pentru că anunţa lucruri mult mai grave. Într-adevăr, cel de-al doilea prieten m-a prevenit că, din moment ce pot păşi prin aer, doar eu mai sunt capabil să preîntâmpin ceea ce urmează să se întâmple în oraş, intrând în contact mental cu forţa ce iradia ameninţător împrejur. Urmându-i sfatul, lângă zidul de cetate am reuşit să mă transpun în starea potrivită pentru a fi luat în posesie de o furtună psihică. Nu îmi era teamă, frica era amestecată mai degrabă cu plăcere, mă simţeam stăpân pe mine chiar şi după ce mă conectasem la forţa distrugătoare, ştiam că se întâmpla un lucru important, ce ameninţa oraşul, iar eu primisem un rol de preot în stihia nopţii.
Oricât încerc acum să-mi amintesc mai multe din vis, nu pot reconstitui evenimentele de lângă zidul medieval, prin care treceam sub privirile mirate şi încurajatoare ale celor doi prieteni. În secundele de după vis, aproape în somn, îmi propusesem, dacă nu să mă scol pentru a scrie, cel puţin să-mi întipăresc visul în memorie, în aşa fel încât să nu fie şters de celelalte imagini până dimineaţa. Între timp, am mai trecut prin nişte întâmplări legate de un patinoar, încât, deşi am luat caietul imediat la trezire, nu reuşesc să-mi amintesc amănuntele primului vis.

iulie 7, 2011 la 10:00 pm
ce interesant mod de transcendere a spaţiilor. mă gândesc că cei doi prieteni sunt cei ce răspund pentru readucerea aminte a zborului, precum şi de uitarea lui. preȋntâmpinarea forţei ameninţătoare, intrarea ȋn contact mental cu ea, ȋmi confirmă faptul că cel-ce-zborul-şi-a-amintit are ȋn interiorul său ceva din acea forţă distrugătoare. altfel, conectarea cu ea nu s-ar fi putut face.
acum, desigur, mai ales ȋntr-un spaţiu alternativ, totul stă sub semnul lui poate.
iulie 11, 2011 la 5:35 am
Interesant cum memoria poate sa depinda de un spatiu gol care permite transcenderea (imersiunea) tocmai datorita acestui lucru.
Daca, insa, nu am reusi imersiunea, ce s-a intampla? Memoria ar fi moarta?
iulie 14, 2011 la 1:45 pm
hm, hm, nu-mi dau seama cum ar arăta concret o memorie moartă! ȋnsă cred că-mi pot ȋnchipui o memorie resetată, capabilă, nemoartă fiind, de transcendere. deşi, dacă memoria ar muri, cred că ultima sa imersiune ar fi chiar ȋn ea ȋnsăşi.