acedia – 8

12 decembrie 1998, oare? Nu, 13

Prea mult am abandonat nepedepsit proza. Acum se face tot mai des simţită absenţa ei vinovată, ce mă seacă seară de seară, când nu sunt prea obosit din timpul zilei, înceţoşându-mi creierul şi sufletul. Recuperez, pentru o zi, două, trei, sentimentul că lumea este plină, că viaţa poate să meargă mai departe, că planurile mele mă pot menţine fericit. Şi apoi, când trebuie să scriu la nesfârşitele texte de critică, de eseu, de ce va mai fi, proza nescrisă se răzbună, deşertându-mi capul, lăsându-mi în loc o magmă cleioasă în care nu mai pot înainta, sugerându-mi că unica soluţie este spargerea minţii, furtuna, ştergerea cu un burete acid şi clocotitor a nisipului din creier, revărsându-mă într-un scris purificator, căruia mi-e frică să-i dau drumul. Sau pe care nu-l mai ştiu invoca.

Ar trebui să opresc aici această însemnare, să încep să scriu articolul pentru E, şi totuşi mă agăţ de pagina aceasta ca de o oază de libertate. Prea de mult timp mă trădez pe mine însumi ca să mai scap necondamnat. Seara aceasta s-a încheiat, nu voi mai scrie textul programat. O spun cu regret sau cu uşurare?

Şi mi-e atât de limpede: aceste câteva cuvinte fără greutate, înşirate iresponsabil aici, într-un caiet mizerabil, câtă promisiune de fericire la îndemână poartă cu ele, ce uşor şi de la sine s-ar desfăşura ele, dacă eu nu aş fi mutilat de viaţa intelectuală! Aş putea să scriu mari eseuri despre starea de criză, în care să mă explic mie însumi în speranţa că m-aş putea exorciza, când de fapt lucrurile sunt atât de simple, pe firul de izvor al acestui scris mărunt şi vesel în disperarea lui mediocră…