acedia – 7

4 decembrie 1998

Ar trebui să povestesc cum, urcat în podul pe care nu-l mai vizitasem din copilărie, am dat peste ruinele jucăriilor mele mentale, împrăştiate care încotro, de mult uitate, zâmbind trist aşteptând ca eu să le mai iau o dată în braţe. Zidul de cărămizi al patului s-a descojit, iar pe alocuri zac sparte ţigle din acoperiş, pe jumătate acoperite de praf, în al cărui strat gros pantofii mei lasă urme clar desenate, un desen trist şi neputincios, ce nu mai poate reînvia păpuşile dezarticulate, arse de lumina prea tare ce vine ca dintr-un cuptor prin găurile tavanului, spart acum, deschis către lume, care însă altădată mă ocrotea în sânul lui de beznă caldă, poate bolnăvicioasă, de copil autist, ce a ieşit în lume şi nu mai găseşte calea înapoi, sortit să moară între străini, sperând că la un colţ de stradă, după un zid sau o poartă, va clipi din nou ghirlanda de beculeţe feerice. Jucăriile moarte din pod – mi-am recitit fragmente din primul roman, mi-e limpede acum de ce nu-l înţelege nimeni, dar din păcate asta nu înseamnă decât că acum sunt şi eu de partea ceastălaltă a uşii, închisă sau chiar dispărută, nemaiştiind dacă aş mai încăpea în camera de dincolo, camera cu jucării şi spaimă, în care nu ştiu dacă mai pot sau mai vreau să intru, deşi aici, dincoace, e un pustiu nesfârşit, pe care îl descânt mereu să înmugurească, în zadar ca un de profundis. Mi-e teamă să închei, aş vrea să scriu inerţial, înainte fraza mi se rotunjea cu o aşteptare împlinită şi mă ridicam eliberat de la masa de scris. Acum nimic nu se descătuşează în mine, acelaşi moloz de cenuşă răscolită cu stiloul mi se învolburează în piept, tot aşteptând scânteia lumii celeilalte. Da, din păcate da, înţeleg de ce romanul e ininteligibil, e strigat din interior, e trăit la lumina becului negru din capul meu, care s-a topit invizibilă aici, în lumea în care trăiesc neîncetat de câţiva ani buni acum, prea mulţi, prea searbezi. Ar trebui să merg să mă culc, rutina mă soarbe înapoi în ritmul uscat al vieţii zilnice, dar dacă aş rămâne mai departe aici, pe fotoliu, cu veioza luminându-mă din dreapta, în noapte, aş şti oare cum să-mi conduc începutul de stare mirifică, sau m-aş epuiza doar, fără scăpare?

De ce ajung să scriu în acest caiet doar atunci când o fâşie de disperare se înalţă în piept, când ziua pare a se sfârşi din nou în dezolare, când, neputând scrie altceva (critică literară, adică), eşuez la ţărmul nopţii irosite? Să scriu proză doar din această disperare ponosită, care ajunge să arate infantilă, derizorie şi falsă atunci când mă aplec asupra ei, care se lasă încet ca un praf ce mă otrăveşte peste suflet, atunci când nu mă gândesc la ea (adică niciodată, în toţi aceşti ani din urmă).

Nu, nu mă vor citi, acum ştiu asta şi, parcă, pentru prima oară, nu mă revolt şi nu încerc să mă zbat. Dimpotrivă, romanele trebuie să rămână acolo în adânc, fetale, pâlpâind ca un jar, ca să mă apere, ca să nu moară. Cu atât mai bine, cu atât mai bine, e o uşurare timidă, dar suav eficace, mai bine aşa, eşecul în a fi spus lucrurile pe înţeles mă protejează poate şi e pentru prima oară când adie prin mine un sentiment de împăcare, târzie şi inutilă, dar tămăduitoare. De m-aş putea lăsa tămăduit.