acedia – 6

28 noiembrie 1988

Revine, iar şi iar, aceeaşi stare de langoare şi paralizie a gândului. Acum ştiu că ea mă apără de mine însumi, nu mai intru în panică precum altădată, ceea ce nu împiedică totuşi golul să mă bântuie şoptit de la marginile pieptului în sus.

Echilibrul stărilor magice e atât de fragil, zilele din urmă am reuşit să-i invoc mirajul scriind câteva rânduri în jurnal, alaltăieri seara, coborând să înapoiez caseta video, am avut chiar sclipirea unei senzaţii de feerie renăscută. Între timp, desigur, aceasta a murit, iar azi dimineaţă nu am reuşit să mă concentrez asupra visului, poate fiindcă era prea îndepărtat în noapte, dar poate şi din cauza inhibiţiei pe care mi-a provocat-o.

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

Prin fereastră, plutind prin aerul nopţii, ca un tunel de muzică venind din trecut, din trecutul meu îngropat care nu poate să iasă la suprafaţă, marş funebru tot mai îndepărtat, spre porticurile tombale, spre piatra sub care coboară Luiza Textoris, invocată din cimitirul protestant din Herina minţii mele, unde aşteaptă alături de Michael, niciodată chemaţi, îngropaţi de vii, precum sora catatonică, învinsă de somnul cărnii morbide, în lumina de puf a veiozei de deasupra computerului, încercând încă o dată să deschidă fereastra de membrană şi să mă arunc în zbor în tăcerea luminată de deasupra străzilor oraşului. Într-un viitor infernal, aş pluti pe deasupra automobilelor silenţioase, pe sub poduri, prin tunel, tot mai aproape pe firul de sirenă ascuţită şi de gong profund, cu clopoţei de sanie speriată, ce în sfârşit iese dintre nămeţii îngheţului spre palatul de cleştar cristalin şi limpid al soarelui, eclipsat pentru mine.